mocanita

Ce fac?! sunt pe cale sa ma napustesc intr-o provocare, ca un nebun intr-o fantana fara fund, fara sa ma gandesc la repercusiuni. Si as incepe asa: ce avem in comun Sara Jessica Parker si cu mine? Spranceana pe care-o arcuiti imaginar, si ranjetul din coltul gurii anticipeaza o neobrazare pentru care degetele mele se pregatesc sa va aplice o mustrare furtunoasa. Dar, nu o vor face, pentru ca ele deja plutesc ca o perdea de fum impletind cuvintele ca pe trestie in panere cu slove calde, moi, in stergare de un alb scrobit. La un moment dat, Sara si cu mine suntem inghioldite de un necunoscut cu plete blonde si spielhozeni in fuga lui dupa o morarita? pe care sarutand-o cu foc o ia pe sus si-o urca-ntr-o mocanita. Brusc deranjate din visare de aceasta crunta relatare, ne punem ghetele in miscare si tropaim cu mic cu mare sa ne suim si noi-n vagoane. Lumea topaie, se-nfoaie,in timp ce noi prindem un loc la o fereastra cu unghiuri ascutite si reci ca de clestar topit in soare asa cum par crestele Fagarasilor in departare; in continuare, scoaaatem capul pe geam, deschidem gura maaaaare, si-n timp ce mocanita - corabie isi croieste avant intr-o aventura romantica de-o vara, ochii ne clipocesc de frenezie, limba ne flutura ca un stindard cu cap de mort, bratele, recheama doruri, azvarlite, in suierat de mocanita, si miresme proaspete de fan cosit. Si totusi ce am avea in comun o printesa si cu mine? pai tocmai v-am spus pe jumatate - reteta fericirii! ea e fantastica, eu sunt reala ..rochiile ei in voaluri sunt rapitoare si atunci imi permit sa i le fur si sa dispar pentru o vreme, sa ma dramatizez, gatita intr-o rochie de voal, scapata de la un bal, si ajutata sa se suie zglobie -ntr-o mocanita salvatoare. Asa suspin eu cateodata,dupa-o mocanita,mai abitir cand luna rasare dodoloata peste o creasta de munte, noaptea, senina..si stelele scapata in faldurile rochiilor mele.

istorie vie

Ingretosata de barfeli care chicotesc pe dupa toate colturile, pe sub toate presurile, pe la toate ferestrele si usile, plictisita de aceleasi chipuri de un grotesc monoton, acru si livid, inecata in amar si proceduri, am hotarat sa parasesc astazi mansarda stramta si privata de razele aurii. Am tasnit afara in baia de galben (explicatie: soarele mustea de galben si piata era scaldata intr-o mare de frunze ruginii)asa ca m-am repezit in salonul de muzica al baronului Brukenthal avand chef sa-mi fredonez bucuria unui moment de ragaz. Aici vanzoleala mare: jurnalisti cu aparate foto atarnate de gat, cameramani si reporterite cu microfoane, angajatii muzeului cu ecusoane in piepturi, somitati, oameni tineri, oameni mai putin tineri, si in fine eu..fata ce purta o flacara portocalie pe post de esarfa. Priverea-mi dansa imbatata de jur imprejurul meu.. mai aveam putin si ma pravaleam daca nu ma agatam la cativa pasi in fata mea de un tablou pe un perete generos de larg langa o fereastra generos de imensa unde nu se afla nimeni..poate de frica?!.. fiindca acolo era .. capodopera lui Grigorescu.. m-am apropiat sfioasa de tabloul cu incadrament opulent... si am dat ochii cu Carul cu boi .. m-a frapat simplitatea , luminozitatea, eleganta cu care se impleteau culorile pastelate intr-un tot unic, desavarsit , tasnit parca din nesfarsit.. caci eternitatea s-a nascut la sat. Mi-am dat seama ca inteleg perfect sentimentul care m-a incercat cand am privit acest obiect nepretuit.. si vi-l marturisesc aici.. NU AM SIMTIT NIMIC DECAT UN GOL IMENS , UN CRATER GIGANTIC SAPAT IN MINE CA UN TRANSEU DE RAZBOI .. apoi am simtit ca licarea ceva intr-un colt REGRETUL niciodata nu m-am simtit mai goala pe dinauntru ca atunci cand am privit Carul cu boi..in sensul ca am realizat cat m-au putut indeparta problemele si ingrijorarile cotidiane de lucrurile cu adevarat importante pentru mine. Am devenit un biet soldatel cu sufletul schingiuit care face front comun cu alti bieti soldateti de plumb pe altarul societatii si al patriei. Soldatelul automatizat, dezumanizat, cu suflet desensibilizat, parasit de capacitatea de absorbtie a frumusetii lucrurilor simple..cand eram copil mergeam la tara la rude in apropierea Sibiului(cu parere de rau bunici n-am avut la tara), era o lume magica ..de-abia asteptam sa vad caii pascand liberi, oitele lanoase pe dealuri, vacile si boii intorcandu-se in apus de soare bland in colbul drumului, sura cu fan , ograda.. inteleg obsesia lui Grigorescu si-i multumesc ca ne-a lasat mostenire un simbol al trairii adevarate - legatura puternic de stransa dintre om , natura si animalele sale. Insa in acelasi timp ne-a mai lasat ceva Grigorescu. Nu vreau sa inchei intr-o nota regretabil de pesimista dar Grigorescu a reprezentat in Carul cu boi destinul romanului de ieri si de azi - garbovit de griji mai mari decat zilele de post, sarac, si care trage parca dintotdeauna la acelasi jug impreuna cu dobitoacele sale, companioni in suferinta. Dintre toate acestea raman doar cu imaginea tabloului si cu o pauza revelatoare pentru sinele meu NIMIC ALTCEVA NU MAI CONTEAZA!